Istoria anabaptistilor

 

  

           Istoria primilor ani ai Bisericii o regăsim pe paginile Bibliei. Cartea Faptele Apostolilor relatează moartea lui Ștefan şi a lui Iacov, care au fost primii din lungul şir de martiri. Primii care i-au persecutat au fost chiar evreii. Apoi au urmat romanii. Nici Imperiul Roman, nici alții, nu au reuşit să oprească răspândirea credinţei creştine.

             Creștinii erau urâţi, locurile lor de închinare erau distruse, iar bibliile lor erau arse. Mulţi dintre conducătorii lor erau torturaţi şi omorâţi. Ignaţiu din Antiohia şi Policarp din Smirna au fost unii dintre cei despre care avem relatări privind martirajul lor.

             Până în vremea împăratului Constantin, în jurul anului 300 d.Hr. a fost greu pentru creştini. Conducerea romană a impus multe legi cărora creştinii nu puteau să li se supună. Una din legi a fost aducerea de jertfe idolilor şi zeităţilor creştine. Uneori oamenilor li se cerea să se închine chiar şi împăratului.

             Apoi a venit la domnie împăratul Constantin care a fost mult mai tolerant cu creştinii. Pe vremea lui, mulţi oameni din Imperiul Roman au îmbrăţişat religia creştină. Împăratul Constantin a început un proces care a dus la apariţia religiei de stat.

             În anul 313 d.Hr. a dat un decret numit Edictul de la Milano, în care le garanta oamenilor libertatea religioasă. Prin acest edict s-a oprit persecutarea creştinilor şi s-a proclamat libertatea conştiinţei. Aceasta a dus la o perioadă de linişte de care s-a bucurat Biserica adevărată.

             Împăratul a oferit o haină albă şi douăzeci de monede de aur fiecărei persoane care se boteza în biserică. Aceşti oameni s-au alăturat bisericii de stat pentru avantajele materiale și sociale, astfel numărul mare de oameni care au fost botezaţi fără a avea roadele pocăinţei a condus la degradarea bisericii de stat.

Între biserica de stat şi Biserica adevarată au apărut mari deosebiri pe care le redăm mai jos:

Biserica lui Hristos Biserica romană

1. Nu lua parte la guvernare.                                                         1. A devenit activă în guvernare.

2. A rămas paşnică; nu a opus rezistenţă.                                 2. A avut mulţi soldaţi în armată;

                                                                                                                     pentru a se apăra a folosit forţa.

3. A practicat disciplinarea în Biserică.                                    3. A tolerat membrii neascultători.

4. A crezut în separarea de lume.                                                4. A adoptat practici lumeşti.

5. A fost gata să se umilească și să fie disprețuită.                5. A devenit arogantă.

6. A botezat pe baza pocăinţei adevărate.                               6. A practicat botezul copiilor.

şi a mărturisirii de credinţă.

                În această perioadă, practica botezului copiilor a avut o caracteristică generală, conducătorii vremii afirmând că acest botez îi făcea pe copii creştini şi că fără acest botez ei nu puteu fi mântuiţi.

                Biserica adevărată credea că botezul este valabil doar pe baza pocăinţei sincere și a mărturisirii de credinţă. Ea a rămas credincioasă învățăturilor lui Hristos. Novatian, un slujitor al Bisericii luase atitudine împotriva îndepărtării de la învățătura lui Hristos. El nu a acceptat ca valabil botezul bisericii apostate. A botezat pe cei care se alăturau Bisericii adevărate chiar dacă ei fuseseră deja botezaţi.

                Credincioşii care rămăseseră separaţi de biserica apostată credeau că adevărul se află în mijlocul lor pentru că ei ţineau învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor.

              Aceeași învățătură o găsim şi la donatişti. Ei botezau pe cei ce se alăturau Bisericii chiar dacă fuseseră botezați. Donatiștii arătau lipsa disciplinării membrilor în biserica de stat. Mulți au crezut că biserica de stat era biserica adevărată, chiar dacă ea nu îi excludea pe membrii păcătoşi şi neascultători, nefiind preocupați de problema păcatului în bisericile lor...

                În Biserica adevărată cei care păcătuiesc și nu se pocăiesc trebuie să fie excluși şi ocoliţi până când ei se pocăiesc. Creştinii care au căutat să ţină curată Biserica au continuat să fie Biserica adevărată a lui Hristos.

                Când Biserica a insistat asupra rebotezării celor convertiţi. creştini din biserica de stat au început să-i numească anabaptiști. Cuvântul anabaptistînseamnă rebotezatsau cel ce rebotează, el fiind compus din anacare în latină inseamnă re; şi baptistcare înseamnă botezat. Denumirea folosită de cei ce îi batjocoreau, a ajutat cel mai bine la identificarea lor în secolele care au urmat.

                Această învățătură a botezării credincioşilor a adus persecuții pentru creştini, dar ei au rămas fideli credinţei că botezul era valabil numai pe baza pocăinţei sincere şi a mărturisirii credinţei. Biblia ne spune că Biserica lui Hristos va continua să existe până la sfârșitul vremii.

                Dacă privim în istorie este dificil să găsim relatări precise ale acestor vremuri pentru că Biserica adevărată a fost persecutată, au existat puține mijloace de transport, nu era descoperit tiparul și lipseau mijloacele de comunicare de la o localitate la alta.
               Dovezile care arată că Biserica a continuat să existe, provin de la dușmanii Bisericii prin relatarile curților de judecată și prin alte scrieri. Creștinii au îndurat mari persecuții în timpul Epocii Întunecate. Și numele folosite de lume cu privire la ei spun multe lucruri. Unii erau numiți catari adică puri; alții bogumili adică prietenii lui Dumnezeu.
                 Donatiștii au încercat să mențină același standard al purității în biserică cum era pe vremea apostolilor. Acest grup a existat până in secolul VII.
Oamenii obișnuiți nu știau să citească, bibiile existau într-un număr restrâns deoarece ele trebuiau copiate de mână, astfel majoritatea oamenilor nu aveau acces direct la Cuvântul lui Dumnezeu, iar închinarea era de multe ori formală.
                  De-a lungul acestor vremuri de mari încercări, Dumnezeu Și-a păstrat în mod miraculos Cuvântul și Biserica. Au fost întotdeauna creștini care nu au urmat practicile bisericii catolice, trăind vieți curate în ciuda păcatului din jurul lor. Au fost în număr mic dar au păstrat credința adevărată. Ei au predicat Cuvântul celor din jurul lor și au organizat congregații.

Grupări anabaptiste

                      Au existat în istorie mai multe grupări creștine cunoscute ca fiind anabaptiști.


Bogumilii


               În secolul X, un mare număr de oameni au migrat în Bulgaria. Credincioșii din acest grup au marturisit credința și au hotărât să împlinească ce a poruncit Hristos. Pentru viziunea pe care o aveau despre puritatea Bisericii și împuternicirea de a învăța toate neamurile, acești oameni au ajuns să fie cunoscuți sub numele de bogomili, adică prietenii lui Dumnezeu.

                În această perioadă mulți bogomili au fost arși pe rug sau au fost întemnițați pe viață pentru că au refuzat să renunțe la credința lor. Dușmanii lor au admis că standardul de viață și moralitate era superior celor din jurul lor. Bisericile creștinilor nu aveau clopote, nici altar, ci doar o masă pe care era așezată o copie a Evangheliei.

                O parte din banii pe care îi câștigau frații erau puși deoparte atât pentru ajutorarea bolnavilor și a săracilor care se aflau printre ei cât și pentru sprijinirea celor care călătoreau să predice Evanghelia.


Waldenzii: Viața și credința lor


                  Un alt grup reprezentativ au fost Waldenzii, care au lăsat o mărturie clară a vieții creștine. Au fost un grup de martori din văile Alpilor din Piemonte care au continuat să predice și să învețe Biblia, neacceptând nici o relație între Biserică și stat.

                  Waldenzii au dat Cuvântului lui Dumnezeu cea mai înaltă consideraţie. Deoarece nu existau Biblii ei memorau pasaje întregi. Mulţi membri ai comunității waldenze puteau recita cărţi întregi ale Bibliei.

                   Waldenzii credeau că Predica de pe Munte era cartea de reguli pentru viaţa creştinului. Ei predicau principiul nonrezistenţei şi nu permiteau ca membrii să se judece la tribunalele civile. Nu paticipau la conducerea civilă şi nu acceptau posturi lumeşti. Referitor la jurăminte, ei ascultau de învățătura lui Christos care le intrezicea în mod explicit acest lucru.

                  Accesul în locurile de distracţie cum ar fi sălile de bal, teatrele, nu era tolerat. Disciplinarea membrilor se făcea în mod general şi strict. “Cel ce merge la dans”, spune o scriere veche waldenză “merge să se distreze cu diavolul”. Păstorii lor nu erau plătiţi şi majoritatea se ocupa cu agricultura, tâmplăria şi creşterea animalelor.

                Ordinea în biserică era practicată în simplitate. În ordinarea membrilor şi în subiecte de disciplină sau orice alte probleme, toţi membrii luau parte activă împreună cu liderii lor. Toţi creştinii participau la Cina Domnului.

                 Pâinea şi vinul erau considerate ca amintiri ale trupului zdrobit al lui Isus şi a sângelui vărsat de Domnul lor drag. Serviciul de comuniune era de asemena considerat un îndem puternic pentru membrii, de a fi zdrobiţi şi vărsaţi în Numele lui Christos. Ei credeau că botezul nu-i mântuia pe copii, căci Biblia ne spune: “Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu crede va fi osândit” (Marcu 16:16), iar copiii nu pot încă să creadă. Credeau că punerea mâinilor trebuia practicată în cazul celor cu adevărat chemaţi şi care erau ordinaţi într-o slujbă.

                 Citirea indviduală, regulată a Bibliei, închinarea zilnică în familie, serviciile de închinare din biserică şi conferinţele bisericeşti erau printre cele mai apreciate modalităţi de menţinere a vieţii spirituale. Practicile şi convingerile Bisericii Primare erau caracteristice waldenzilor.

                   Pentru că waldenzii erau atât de numeroşi, au fost incluşi printre cei care Papa Inocenţiu al III-lea dorea să-i elimine prin cruciada oragnizată împotriva Albigenzilor. Astfel, waldenzii au fost împrăştiaţi în toată Europa, unde au supravieţuit în grupuri mici. Totuşi mulţi au murit în acestă persecuţie, lăudându-L pe Dumnezeu în siguranţă deplină a unei învieri fericite.

                 Descoperirea tiparului în mijlocul secolului XV a pus bibliile în mâinile oamenilor obişnuiţi. Ei au început să caute răspunsuri la întrebările care îi preocupau. Pe măsură ce au studiat Biblia au descoperit că multe dintre învăţăturile bisericii lor nu erau biblice. Au început să-şi schimbe atitudinea cerând ca biserica să se întoarcă la învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor. Mai marii bisericii nu vroiau să audă de aşa ceva şi au căutat să facă totul ca să zdrobească dezacordul care se adâncea. Totuşi mişcarea de reformă nu a putut fi oprită iar rezultatul final a fost formarea de noi biserici care s-au despărţit de Biserica Romano-Catolică.

                 Această mişcare a devenit cunoscută sub numele e reforma protestantă.Sau format biserici care au purtat numele pe care îl mai poartă şi astăzi de biserici protestante. În Europa au fost trei mari reformatori protestanţi : Martin Luther în Germania, Ulrich Zwingli în Elveţia şi Jean Calvin în Franţa. Aceştiia cereau o întoarcere la adevărurile Bibliei aşa cum o înţelegeau ei. Totuşi reformatorii cu toate că au protestat împotriva tradiţiilor şi a învăţăturilor Bisericii Romano-Catolice nu au întemeiat biserici separate de stat şi nu au practicat disciplinarea aşa cum au făcut anabaptiştii.


Martin Luther


               Când Luther s-a împotrivit puterii Romano-Catolice unii dintre nobili au trecut de partea lui. Ei sau despărţit de Biserica Romano-Catolică, luând şi teritoriile aflate sub jurisdicţia lor. Cu timpul, poporul Germaniei a devenit independent de Roma şi a îmbrăţişat religia lui Luther. Pe măsură ce conducătorii protestanţi au început să-şi formeze propriile guverne cu religia lor de stat, au încercat să-i forţeze pe fraţii Anabaptişti să se alinieze cu ei.

                 Anabaptiştii fideli au suferit la fel de mult de pe urma bisericilor protestante cum suferiseră de pe urma Bisericii Romano-Catolice.

                 Luther a încercat să zdrobească credinţa waldenzilor şi a altor anabaptişti, dar n-a putut. Exasperat şi mâniat a declarat la un moment dat: ,,Ei au fost timp de secole experţi în folosirea Scripturii''. Chiar dacă a spus asta la mânie, Luther a mărturisit că anbaptiştii sau biserica anabaptistă era biserica tuturor vremurilor.

               Reforma a sporit problemele anabaptiştilor pentru că acum atât catolicii cât şi protestanţii căutau să-i distrugă pe ei şi credinţa lor.

Ulrich Zwingli


                  Ulrich Zwingli a condus mişcarea protestantă elveţiană, începută la Zürich, Elveţia. El afost atât conducător religios cât şi politician. Ţara lui a fost divizată din cauza religiei încât în anul 1531 a izbucnit un război civil. Împreună cu mulţi din adepţii lui, Zwingli a fost omorât în luptă.

Jean Calvin



Un alt reformator protestant renumit a apărut în Franţa. Jean Calvin a devenit protestant în 1533. Sub presiunea de a renunţa la credinţa sa, a fugit în Elveţia unde a publicat cea mai importantă carte a reformei,Instituirea religiei creştine”. Convingerile lui Calvin, cunoscute sub numele de Calvinism, s-au răspândit în Franţa, Germania, Olanda şi Scoţia. Multe denominaţiuni au fost influienţate de învăţăturile sale.

Reforma protestantă a adus mari schimbări în Europa. Au avut loc războaie religioase între state protestante şi state catolice.

În scurt timp, unele state protestante s-au divizat în naţiuni independente. Acest conflict dintre caltolici şi protestanţi a dus la Războiul de treizeci de ani, care a avut loc între 1618 şi 1648 şi a pricinuit moartea multor oameni.

Războiul de treizeci de ani le-a adus probleme anabaptiştilor, pentru că au refuzat să ia parte la lupte. Din cauza aceasta, anabaptişti, numiţi mai târziu menoniţi, au umblat din ţară în ţară căutând un loc unde să aibă libertate religioasă, unde să-şi practice doctrina pacfistă şi unde să-L slujească pe Domnul cu credincioşie.

Această căutare a libertăţii i-a adus din ţară în ţarâ până când mulţi au ajuns în Rusia. De aici au mers în Canada şi în Statele Unite: Unii au plecat din Germania direct în America, în anul 1600.

Anabaptiştii


Adevăraţii anabaptişti nu au fost nici catolici, nici protestanţi. În timpul Reformei, ei au luat atitudine împotriva doctrinelor false din bisericile catolice şi protestante. Ei au rămas un popor separat, credincioşi moştenirii primite de pe vremea apostolilor. Chiar dacă reformatorii protestanţi au ţinut la anumite adevăruri ale Evangheliei, anabaptiştii nu i-au acceptat ca fraţi.

A existat şi o mişcare anabaptistă, strâns legată de Reforma de la Zürich, Elveţia. Ei au început în 1525 când trei persoane, Conrad Grebel, Felix Manz şi Georgie Blauroch s-au botezat unul pe altul şi au format o biserică. citește despre Reforma de la Zürich format pdf.

Un document impotant al adevăraţilor anabaptişi din perioada Reformei, a fost relatarea scrisă a unei conferinţe ţinute în 1527. Pentru întăritrea şi reafirmarea convingerilor, ei au scris o mărturisire de credinţă. Aceasta cuprindea şapte afirmaţii simple, care însumau principii importante ale adevărului.

  1. Botezul este numai pentru credincioşi.

  2. Biserica trebuie să exercite disciplinare strictă.

  3. Comuniunea este doar pentru sfinţi (fraţi).

  4. Membrii trebuie să trăiască separat de lume şi să ocolească bisericile lumeşti.

  5. Păstorii sunt aleşi de adunare şi sprijiniţi de congregaţie ca să înveţe şi să mustre.

  6. Tuturor li se cere o atitudine pacifistă. Nici unul nu trebuie să ia parte la războaie sau la viaţa politică.

  7. Jurămintele erau interzise.



Munsteriţii



               Pe lângă anabaptiştii adevăraţi au fost şi alte grupări anabaptiste care nu au păstrat doctrina curată. Unii au fost fanatici care s-au îndepărtat de la adevăr prin erezii. Un exemplu când doctrina nonrezistenţei a fost înlocuită cu doctrine omeneşti, este cel ce urmează: În 1534 Jan Matthys şi adepţii lui au venit la Münster.

                 Acolo, anabaptiştii fuseseră paşnici până la acea vreme. Au fost instigați la revoltă. Au trimis adepţi de-ai lor în ţară, predicând că munsteriţii urmau să inaugureze în scurt timp noua Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ.

                Între timp, episcopul din Münster care mai înainte fusese alungat din funcţia sa a organizat o mica armată cu care a încercuit orașul. În scurt timp orașul a fost cucerit și revolta a fost suprimată, cei care au rămas în viață au fost omorâți cu sabia.

Joriștii



                   Un alt conducător al anabaptiștilor a fost David Joris. El a fost botezat în biserica în anul 1534. Cu timpul a pierdut învăţătura adevărată, și a început să predice doctrine false. A crezut că este un profet care putea adăuga învăţături care nu se găseau în biblie. El le spunea adepților săi că nu este nici o problemă dacă cineva declara că este catolic sau protestant pentru evitarea persecuției.Cu timpul gruparea a pierdut credința anabaptistă.

Menonitii

                  S-a crezut în general că anabaptiștii erau un singur popor fără a se observa că au existat grupuri radicale și neadevărate care au umbrit credința creștinilor adevăraţi. Totuși au fost și frați care au păstrat credința adevărată. Aceasta a fost și este Biserica lui Hristos.

                   Au existat anabaptiști în aproape toate părțile Europei, cei mai marcanți prin viața și martirajul lor au fost în Elveția, Germania, Austria, Olanda. În unele țări precum Austria persecuția a fost atât de puternică încât aproape că au fost eliminați. Datorită persecuției comunicarea între ei era foarte dificilă, dar și așa a existat o relație strânsă între anabaptiștii din Europa.

                  Mulți dintre cei care erau numiți waldenzi și anabaptiși au ajuns să fie cunoscuți sub numele de menoniți. Această denumire a lor a fost dată datorită unui conducător al anabptiștilor din Olanda cu numele de Menno Simons. El NU a fost întemeietorul unei noi congregații, menoniții fiind în realitate vechii waldenzi și anabaptiști. El a spus: ,,Nu m-am simțit demn când am fost chemat la această slujire de către un popor care a fost gata să asculte de Hristos de Cuvântul Său, care în teamă de Dumnezeu a trăit o viață devotată, slujind în dragoste vecinilor lor, a purtat crucea persecuției, a căutat binele ți mântuirea tuturor oamenilor, a iubit dreptatea și adevărul, urând răutatea și nedreptatea.''

                Mărturiile declarate pe acea vreme arată credința și unitatea lor.

                Una din mărturiile de credință este Mărturisirea de credință de la Schleitheim anul 1527, redactată de către martirul Michael Satler. Această mărturisire cuprinde șapte articole simple care însumează principii importante ale adevărului. Cele 7 Articole ale Credinței

                  O altă mărturisire de credință care mai este și astăzi folosită este formată din cele Cele 33 Articole ale Credinței redactate de către Peter J. Twisck, născut în 1565. El a fost un conducător al anabaptiștilor.

                    Cea mai importantă a fost Mărturisirea de credință de la Dortrecht care este cunoscută și sub numele de: Cele 18 Articole ale Credinței. Aceste articole au fost redactate Adriaan Cornelisz conducător în congregația menonită Flamandă de la Dortrecht. La 21 aprilie 1632 această mărturie a fost adoptată și semnată într-o conferință a bisericii.



 citeste in format pdf