Viziunea Anabaptistă

 

1.UCENICIA 



              În primul rând şi fundamental pentru viziunea anabaptistă era concepţia lor despre ucenicia față de Hristos, privită de ei ca fiind esenţa creştinismului.

               Era un concept menit să transforme întregul mod de viaţă al credinciosului ca individ şi al societăţii, transformat după învăţăturile şi exemplul lui Hristos.

               Anabaptiştii nu puteau înţelege un creştinism care făcea din naşterea din nou, din sfinţenie şi dragoste în principal o problemă a intelectului, o problemă de doctrină sau o experienţă “subiectiv㔺i nu o transformare reală a vieţii.

              Ei cereau o exprimare exterioară a experienţei interioare. Pocăinţa trebuie “dovedită” prin înnoirea comportamentului. “Dovada” era firul roşu ce putea fi văzut prin toate mărturiile şi provocările primilor fraţi din Elveţia atunci când li se cerea să dea socoteală de viaţa lor.

              Întreaga viaţă trebuia adusă literalmente sub domnia lui Hristos într-un legământ de ucenicie, un legământ pe care scriitori anabaptişti erau bucuroşi să-l accentueze.

               Viaţa creştină urma să se focalizeze nu atât de mult pe experienţa interioară a harului lui Dumnezeu, aşa cum era pentru Luther, cât pe aplicaţia exterioară a acelui har asupra întregii conduite umane, ceea ce avea ca urmare o încreştinare a tuturor relaţiilor umane.

                Ei susţineau că adevăratul test al unui creştin era ucenicia.

Marele cuvânt al anabaptiştilor nu era “credinţa” ca la reformatori, ci “urmarea (imitarea) lui Cristos” (nachfolge Christi). Şi botezul, cel mai important simbol creştin, era pentru ei “mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:21), garanţia unei dedicări complete pentru a-L asculta pe Hristos şi nu în principal simbolul unei experienţe trecute.

              Anabaptiştii aveau credinţă, într-adevăr, dar o foloseau pentru a da viaţă. Teologia pentru ei era un mijloc, nu un scop.

              Faptul că Anabaptiştii nu doar au proclamat idealul uceniciei creştine ci l-au şi realizat, în ochii contemporanilor lor dar şi-a adversarilor lor, la un nivel deasupra celui mediu, este un lucru relatat de sursele vremii.

                Primii reformatori din Elveţia şi Germania de sud erau cât se poate de conştienţi de această realizare şi de puterea ei atractivă. Zwingli o ştia cel mai bine, dar Bullinger, Capito, Vadian şi mulţi alţii au confirmat concluzia la care ajunsese el şi anume că fraţii anabaptişti erau de obicei creştini sinceri, devotaţi şi eficienţi.

               Totuşi pentru că anabaptiştii au refuzat să accepte sistemul bisericii de stat pe care îl construiau reformatorii şi în plus au adăugat nişte cereri “radicale” care puteau schimba întreaga ordine socială, conducătorii Reformei erau complet derutaţi, nu înţelegeau mişcarea şi spuneau că ei cred că anabaptiştii sunt nişte ipocriţi veritabili.

                De exemplu Bullinger îi numeşte “duşmani diabolici şi distrugători ai Bisericii lui Dumnezeu”. Totuşi au fost nevoiţi să recunoască superioritatea evidentă a vieţii lor.

În ultima carte a lui Zwingli contra fraţilor elveţieni (1527), de exemplu, se găsesc scrise următoarele:

Dacă cercetezi viaţa şi comportarea lor, la primul contact pare ireproşabilă, pioasă, simplă, atractivă, chiar, deasupra acestei lumi. Chiar şi cei ce sunt înclinaţi să fie critici vor spune că vieţile lor sunt excelente.

              Bullinger însuşi, care a scris discursuri violente împotriva lor, a fost obligat să recunoască despre fraţii elveţieni că:

               Cei ce se unesc cu ei vor fi primiţi de pastorii lor, în biserica lor prin rebotezare şi pocăinţă şi înnoirea vieţii. Ei îşi trăiesc deci viaţa părând că au un comportament spiritual. Ei denunţă pofta, mândria, profanarea, conversaţia desfrânată şi imoralitatea lumii, băutura şi lăcomia.

                   Nemulţumirea lui Bullinger (1531) că “oamenii aleargă după ei de parcă ar fi sfinţi vii” a fost prezentată mai înainte.

Vadian, reformatorul din Sf. Gall, a mărturisit că “nici unul nu era mai înclinat spre anabaptism şi mai uşor de confundat cu aceştia decât cei ce aveau o dispoziţie pioasă şi onorabilă.” Capito, reformatorul din Strassburg, a scris în 1527 despre fraţii din Elveţia:

                 Mărturisesc sincer că în cei mai mulţi (anabaptişti) există dovezi clare de pioşenie şi consacrare şi într-adevăr un zel care trece dincolo de orice suspiciune de nesinceritate. Căci ce avantaj pământesc ar putea ei câştiga dacă îndură exilul, tortura şi alte pedepse indescriptibile ale trupului?

                  Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că nu pot spune că ei sunt nepăsători faţă de lucrurile pământeşti din cauza lipsei înţelepciunii ci din cauza unor motive divine.

                 Predicatorii din Cantonul Berna au recunoscut într-o scrisoare adresată Consiliului din Berna în 1532 că:

Anabaptiştii dau senzaţia unei pioşenii exterioare mult mai mult decât noi şi decât toate bisericile care împreună cu noi mărturisesc pe Hristos, şi ei evită păcatele dezgustătoare care sunt obişnuite printre noi.

                Walter Klarer, cronicarul reformator din Appenzell, Elveţia, a scris: Cei mai mulţi anabaptişti sunt nişte oameni care la început au fost cei mai buni dintre noi în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu.

                Şi teologul Romano Catolic, Franz Agricola, în cartea sa din 1582, Împotriva teribilelor erori ale anabaptiştilor, spune:

                Printre sectele eretice existente nu este nici una care să ducă în aparenţă o viaţă atât de pioasă ca anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară sunt fără reproş. Fără minciună, decepţii, înjurături, lupte, limbaj dur, fără poftă nestăpânită de a mânca şi a bea, fără afişaj personal ci plini de umilinţă, răbdare, loialitate, curăţie, onestitate, cumpătare, loealitate, astfel încât ai zice că sunt plini de Duhul Sfănt al lui Dumnezeu.

              O dispoziţie împotriva fraţilor din Elveţia publicată în 1585 de Consiliul din Berna afirmă că păcatele dezgustătoare şi viciile erau obişnuite printre predicatorii şi membrii Bisericii reformate, adăugând:”Şi acesta este motivul cel mai serios că mulţi oameni pioşi, care se tem de Dumnezeu din toată inima lor sunt răniţi şi părăsesc biserica noastră (pentru a se uni cu cea a fraţilor).

                Una din caracterizările contemporane cele mai bune ale anabaptiştilor este cea dată în 1531 de Sebastian Frank, un martor obiectiv şi înţelegător, deşi un adversar al anabaptiştilor, care a scris următoarele: Anabaptiştii ... curând şi-au câştigat urmaşi,...atrăgând multe suflete sincere care aveau zel pentru Dumnezeu, pentru că ei nu propovăduiau nimic altceva decât dragostea, credinţa şi crucea. Se arătau umili, răbdători în suferinţe; frângeau pâinea unii cu alţii ca dovadă a unităţii şi dragostei. Se ajutau unii pe alţii cu credincioşie şi se numeau fraţi... Au murit ca martiri, suportând cu multă răbdare toate persecuţiile.

               O altă confirmare a evaluării de mai sus privind realizările anabaptiştilor se află în faptul că în multe locuri cei ce duceau o viaţă de creştini reală erau în pericol de a fi suspectaţi de erezia anabaptistă.

              Caspar Schwenckfeld, de exemplu, a declarat: “Sunt bârfit, atât de predicatori cât şi de alţii, că aş fi anabaptist, aşa cum primesc acest nume toţi ceilalţi care duc o viaţă pioasă de adevărat creştin.” Bullinger însuşi s-a plâns că:

              ...sunt dintre aceia care în realitate nu sunt anabaptişti dar au o aversiune pronunţată faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii şi deci condamnă păcatul şi viciul şi în consecinţă sunt numiţi greşit anabaptişti de către cei mereu nemulţumiţi.

              Marea colecţie de materiale ale anabaptiştilor, numită în mod obişnuit Taufer-Akten, acum la al treilea volum, conţine un număr de astfel de ilustraţii specifice. În 1562 un anume Caspar Zacher de wailblingen din Wurttenberg a fost acuzat că este anabaptist, dar dosarele curţii relatează că datorită faptului că el era un om invidios care nu se putea înţelege cu ceilalţi şi care adesea stârnea certuri şi se făcea vinovat şi de faptul că înjura şi purta armă, nu era considerat a fi anabaptist.

              Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager de Vohringen din Wurtemberg a fost adus în faţa curţii suspectat fiind de a fi anabaptist în principal pentru că nu înjura ci ducea o viaţă ireporşabilă.

de Harold S. Bender

Biserica