Viziunea Anabaptistă
 

 

                                    2.BISERICA


           Al doilea element major în viziunea anabaptistă a fost apariţia din principiul central al înnoirii vieţii şi din aplicarea creştinismului în viaţă a unui nou concept despre biserică. Elementul central absolut esenţial al acestui concept era apartenenţa voluntară a membrilor la biserică, şi se baza pe adevărata convertire care implica o dedicare deplină pentru o viaţă de sfinţenie şi de ucenicizare.

           Această viziune este în contrast cu conceptul de biserică a reformatorilor care păstrau ideea medievală a bisericii maselor, în care membrii erau întreaga populaţie de la naştere până la moarte în mod obligatoriu prin lege şi forţă.

           Opoziţia anabaptistă faţă de botezul copiilor trebuie interpretată din punctul de vedere al acestui nou concept despre biserică.

           Cauza dezavuării bisericii de stat nu a fost botezul copiilor; acesta a fost doar un simbol al cauzei. Cum pot copiii să-şi ia un angajament bazat pe cunoaşterea a ceea ce înseamnă creştinism adevărat? S-ar putea ca ei să experimenteze în mod pasiv harul lui Dumnezeu (deşi anabaptiştii pun chiar şi această posibilitate sub semnul întrebării), dar nu pot răspunde dedicându-şi viaţa Domnului Hristos. Deci botezul copiilor nu doar că nu are nici un sens, dar va deveni un obstacol serios pentru înţelegerea adevărată a naturii creştinismului şi a ceea ce înseamnă să fii membru într-o biserică. Doar botezul unui adult poate semnifica o dedicare a vieţii făcută în mod conştient.

            Un corolar inevitabil al conceptului despre biserică ca un trup de creştini dedicaţi care practică creştinismul, angajaţi să traiască la cele mai înalte standarde ale Noului Testament a fost insistenţa pentru separarea bisericii de lume, adică nonconformismul creştinului la modul de viaţă lumesc.

              Lumea nu ar tolera practicarea principiilor adevăratului creştinism în societate, iar biserica nu ar putea tolera modul de viaţă lumesc între membrii ei.

De aceea singura soluţie urma să fie separarea (“Absonderung”), adică adunarea adevăraţilor creştini în propria lor societate creştină, unde modul de viaţă al Domnului Hristos ar putea şi ar trebui practicat.

  Menno Simons spune despre această separare:

                “Toate scrierile evanghelice ne învaţă că biserica Domnului Hristos a fost şi este un popor despărţit de lume în doctrină, viaţă şi închinare.”

                  În marea dezbatere din 1523 de la Zofingen, purtătorul de cuvânt al fraţilor elveţieni a spus:

Adevărata biserică este despărţită de lume şi se conformează naturii Domnului Hristos. Dacă o biserică este una cu lumea nu o putem recunoaşte ca fiind o biserică adevărată.

                 Într-un sens acest principiu al nonconformismului cu lumea este doar o expresie negativă a cerinţei pozitive de ucenicizare, dar putem merge şi mai departe în sensul că el reprezintă o judecată făcută ordinii sociale contemporane, pe care anabaptiştii o numesc “lume”, reprezentată de cei ce nu sunt creştini şi fixează o linie de demarcare între comunitatea creştină şi societatea lumii.

               O consecinţă logică a conceptului de nonconformitate cu lumea a fost conceptul bisericii în suferinţă. Conflictul cu lumea a fost inevitabil pentru cei ce s-au străduit să ducă o viaţă de adevărat creştin.

               Anabaptiştii se aşteptau la opoziţie; ei au luat literalmente cuvintele Domnului Isus când El a spus: “În lume veţi avea necazuri”, dar tot literalmente au luat şi cuvintele Lui de încurajare: “dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Conrad Grebel a spus în 1524: Adevăraţii credincioşi creştini sunt oi între lupi, oi gata de a fi măcelărite, ei trebuie să fie botezaţi în chinuri şi dureri, necazuri, persecuţii, suferinţă şi moarte; ei trebuie încercaţi prin foc pentru a ajunge în patria odihnei veşnice nu luptând împotriva “cărnii şi sângelui ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”

              Profesorul Ernest Staehelin din Basel, Elveţia, spune: Anabaptismul prin hotărârea lui fermă de a urma în viaţă şi în practică principiile Bisericii creştine primare a păstrat vie convingerea că cel ce e în Domnul Isus Hristos este o făptură nouă şi că cei ce se identifică cu cauza Lui în mod necesar vor întâmpina opoziţie din partea lumii.

              Poate această persecuţie i-a făcut pe anabaptişti atât de conştienţi de conflictul dintre biserică şi lume, dar această persecuţie s-a datorat faptului că ei au refuzat să accepte ceea ce ei considerau modul sub-creştin de viaţă practicat de creştinătatea europeană.

                 Puteau să evite persecuţia dacă s-ar fi conformat, sau ar fi putut să-şi modifice practicarea credinţei până într-un moment mai potrivit şi puteau naviga sub alte culori aşa cum a făcut David Joris, dar ei au ales cu un curaj deosebit şi cu o onestitate desăvârşită, să-şi trăiască credinţa, să sfideze ordinea existentă a lumii şi să sufere consecinţele.

                Important pentru viziunea anabaptistă asupra bisericii era insistenţa asupra practicării reale a legăturii frăţeşti şi a dragostei dintre membrii bisericii.

                   Acest principiu a fost înţeles nu doar ca exprimarea unor sentimente pioase ci ca o împărţire reală a bunurilor pentru împlinirea nevoilor altora în spiritul ajutorului reciproc.

Hans Leopold, un martir al fraţilor elveţieni din 1528, a spus despre fraţi: “Dacă ei ştiu pe cineva care este în nevoi, fie că este sau nu este membru al bisericii lor, ei consideră că este datoria lor, ce rezultă din dragoste pentru Dumnezeu, să se ducă şi să ofere ajutor.”

Heinrich Seiler, un alt martir al fraţilor elveţieni martirizat în 1535, a spus:

            “Nu cred că e ceva greşit ca un creştin să aibă o proprietate a sa, dar el nu e nimic mai mult decât un administrator.”

O carte veche huterită afirmă că una din întrebările puse de fraţii elveţieni celor ce erau candidaţi pentru botez era “dacă se puteau consacra cu toate proprietăţile lor temporare în slujba Domnului şi a poporului Său.”

                  Un protestant din Strassbourg, care vizita fraţii elveţieni în timpul unui seriviciu de botez în acel oraş în 1557, a spus că o întrebare adresată tuturor candidaţilor la botez a fost “dacă ei erau gata, dacă era necesar, să-şi dedice toate lucrurile care erau în posesia lor în slujba frăţietăţii şi că nu vor pregeta să acorde ajutor oricărui membru în nevoi dacă vor putea să o facă.


Heinrich Bullinger, un duşman înfocat al fraţilor, afirmă:

           “Ei propovăduiesc că fiecare creştin are datoria în faţa lui Dumnezeu, din cauza dragostei, să folosească, dacă apare nevoia, toate lucrurile din posesia sa pentru împlinirea tuturor necesităţilor oricărui frate care este în nevoi.”

                Acest principiu al frăţiei depline şi al administrării a fost realmente practicat şi nu speculat doar. În forma lui absolută, respingând complet proprietatea privată, a devenit modul de viaţă a Fraţilor Huteriţi în 1528 şi a rămas aşa până în zilele noastre, pentru că huteriţii susţin că proprietatea privată este cel mai mare duşman al dragostei creştine.

                Una dintre istoriile din secolele XVI şi XVII care ne inspiră, este cea a practicării cu succes a vieţii trăite în comun de acest grup.

Non-rezistenta