Viziunea Anabaptistă
 
 

                        3. NON-REZISTENȚA 



                 Al treilea mare element din viziunea anabaptistă a fost etica dragostei şi non-rezistenţei aplicată tuturor relaţiilor dintre oameni. Frăţietatea a înţeles aceasta ca însemnând abandonarea totală a luptelor, conflictelor, violenţei şi luarea vreunei vieţi omeneşti.

                 Adevăraţii creştini nu folosesc sabia lumească şi nici nu se implică în război, pentru că nu mai suntem sub legea Vechiului Legământ . . . . Evanghelia nu trebuie apărată cu sabia şi nici cei care o acceptă nu trebuie să se auto-protejeze.

                În 1544, Pilgram MarpecK, lider bisericesc din sudul Germaniei, vorbind din Matei 5, a spus:

Toate luptele, conflictele şi războaiele trupeşti, lumeşti, fireşti şi pământeşti sunt anulate şi desfiinţate printr-aşa o lege ... legea dragostei... Hristos Însuşi a ţinut-o dând astfel urmaşilor săi un model pe care să-l urmeze.

                 Peter Riedeman, conducătorul bisericii huteriane, a scris în 1545:

Hristos, Prinţul Păcii, şi-a stabilit Împărăţia, aceasta este Biserica Lui, şi a cumpărat-o prin sângele Său. În această Împărăţie toate luptele lumeşti s-au sfârşit. Aşa că un creştin nu ia parte la război şi nici nu mânuieşte sabia pentru a se răzbuna.

               Menno Simons, din Olanda, a scris în 1550:

Cei născuţi din nou nu merg la război şi nici nu se implică în lupte. . . . Ei sunt copii ai păcii care şi-au făurit din săbiile lor fiare de plug şi din suliţele lor cosoare şi nu ştiu de război . . . suliţele şi săbiile de fier la lăsăm celor ce consideră sângele uman şi sângele porcilor de aceeaşi valoare.

              În acest principiu al non-rezistenţei sau al pacifismului biblic, care a fost crezut în totalitate şi care a fost practicat de toată comunitatea anabaptistă şi descendenţii lor din Europa de la început până în secolul trecut, anabaptiştii au fost din nou conducători creativi, mult înaintea acelor timpuri, cu aproximativ un secol şi un sfert înainte de Reformă.

                  Trebuie să ne amintim că ei au ţinut acest principiu în zilele când şi biserica protestantă şi cea catolică nu numai că aprobau războiul ca şi un instrument al politicii statului, dar îl foloseau şi în conflictele religioase. Este adevărat, desigur, că profeţi anteriori, ca Peter Chelcicâţ, au apărat aceleaşi puncte de vedere, dar nu au lăsat în urma lor pe nimeni care să practice acest principiu.

                 În timp ce recapitulăm viziunea anabaptiştilor, devine clar că sunt două centre în această viziune.

Primul punct de vedere se referă la natura esenţială a creştinismului.

                  Este creştinismul în primul rând o problemă a primirii harului divin prin religia sacramentală preoţească (catolicismul roman)? Este mai ales o bucurie a unei experienţe interioare a harului lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos (luteranismul) sau este mai mult o transformare a vieţii prin ucenicie (anabaptismul)? Anabaptiştii nu au fost nici instituţionalişti, nici mistici, nici pietişti, pentru că ei au căutat să-l urmeze pe Hristos în viaţa de fiecare zi.

               Pentru ei era de neconceput ca o persoană să fie cu adevărat creştină fără a începe o nouă viaţă care să fie bazată pe principii divine atât pentru ei înşişi cât şi pentru toţi ceilalţi oameni care se decid să-l urmeze pe Hristos.

              Al doilea punct de vedere se raportează la biserică. Pentru anabaptişti, biserica nu era nici o instituţie (catolicismul), nici un instrument a lui Dumnezeu pentru proclamarea Cuvântului divin (luteranismul), nici un grup care să se inspire unul pe altul cu idei pietiste (pietismul). Biserica reprezenta o frăţietate a dragostei prin care a fost arătat în toată plinătatea idealul vieţii creştine.


              Viziunea anabaptistă trebuie clarificată şi mai departe prin compararea celor patru etici sociale ale celor patru grupuri principale de creştini din perioada reformei: catolicii, calviniştii, luteranii şi anabaptiştii.

Catolicii şi calviniştii aveau o vedere la fel de optimistă cu privire la lume, fiind de acord că omenirea poate fi răscumpărată; susţineau că întreaga societate poate fi adusă sub suveranitatea lui Dumnezeu şi poate fi încreştinată cu toate că foloseau metode diferite pentru a-şi atinge scopul.

                Luteranii şi anabaptiştii aveau un punct de vedere pesimist cu privire la lume, negând faptul că toată societatea poate fi creştinizată; dar atitudinea ulterioară a acestor două grupuri faţă de ordinea socială a fost diametral opusă.

                 Luteranismul a spus că dacă creştinul trebuie să trăiască într-o lume păcătoasă, atunci el trebuie să facă unele compromisuri.

                Ca şi cetăţean, nu poate evita participarea la relele lumii, de exemplu, în războaie, şi pentru aceasta, singurul refugiu era să caute iertare prin harul lui Dumnezeu; numai prin experienţa lui personală poate un creştin să-şi creştineze viaţa cu adevărat.

                 Anabaptiştii au respins în totalitate acest punct de vedere. Datorită faptului că pentru ei viziunea principală era că nu trebuie acceptat nici un compromis cu cel rău, creştinul nu are voie, în nici o circumstanţă, să participe la conducere în societatea existentă, lucru care este contrar spiritului şi învăţăturii lui Hristos şi a practicilor apostolice.

               Anabaptistul trebuie să se îndepărteze de sistemul lumesc şi să creeze o societate creştină în părtăşie cu frăţietatea.

                  O extindere a creştinătăţii prin convertirea indivizilor şi transferul lor din lume în biserică este singura cale prin care progresul poate fi făcut în a creştiniza societatea.

               În orice caz, anabaptistul era realist. Privind în viitor, el a văzut şansa infimă ca majoritatea oamenilor să intre într-o astfel de societate cu idealuri atât de înalte.

                 De aici, el a prevăzut un conflict lung şi dureros dintre biserică şi lume. Dar nu a prevăzut vreun timp când biserica va conduce lumea. Biserica va fi tot timpul o biserică care suferă. Anabaptismul a fost de acord cu cuvintele Domnului Isus când a spus că pentru ca să fie un ucenic al Lui, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-L urmeze şi că puţini vor fi acei ce vor intra pe poarta cea strâmtă şi vor merge pe calea cea îngustă a vieţii.

                Dacă această posibilitate ar părea prea descurajatoare pentru cineva, anabaptiştii ar replica că viaţa în frăţietatea creştină este plină de dragoste şi bucurie.

               Viziunea anabaptistă nu a fost un plan amănunţit pentru reconstruirea societăţii umane, dar fraţii credeau că Domnul Isus a intenţionat ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie aşezată pe pământ, aici şi acum şi chiar au început să acţioneze în felul acesta.

            “Nu vom crede,” au spus ei, "că predica de pe munte sau orice altă viziune pe care Domnul Isus a avut-o este numai o viziune cerească care să-i ţină pe urmaşii Lui în tensiune până în ziua aceea măreaţă când se va reântoarce, ci trebuie să practicăm ceea ce ne-a învăţat El, crezând că pe unde a umblat El putem să călcăm şi noi, prin harul Său."


Sfârşit


Tradus şi folosit cu permisiune

Din The Anabaptist Vision; Herald Press

Tradus şi folosit cu permisiune