Acasă

VIZIUNEA ANABAPTISTĂ

de Harold S. Bender

În primul rând şi fundamental pentru viziunea anabaptistă era concepţia lor despre ucenicia față de Hristos, privită de ei ca fiind esenţa creştinismului.

Era un concept menit să transforme întregul mod de viaţă al credinciosului ca individ şi al societăţii, transformat după învăţăturile şi exemplul lui Hristos.

Anabaptiştii nu puteau înţelege un creştinism care făcea din naşterea din nou, din sfinţenie şi dragoste în principal o problemă a intelectului, o problemă de doctrină sau o experienţă “subiectivă” şi nu o transformare reală a vieţii.

Ei cereau o exprimare exterioară a experienţei interioare. Pocăinţa trebuie “dovedită” prin înnoirea comportamentului. “Dovada” era firul roşu ce putea fi văzut prin toate mărturiile şi provocările primilor fraţi din Elveţia atunci când li se cerea să dea socoteală de viaţa lor.

Întreaga viaţă trebuia adusă literalmente sub domnia lui Hristos într-un legământ de ucenicie, un legământ pe care scriitori anabaptişti erau bucuroşi să-l accentueze.

Viaţa creştină urma să se focalizeze nu atât de mult pe experienţa interioară a harului lui Dumnezeu, aşa cum era pentru Luther, cât pe aplicaţia exterioară a acelui har asupra întregii conduite umane, ceea ce avea ca urmare o încreştinare a tuturor relaţiilor umane. Ei susţineau că adevăratul test al unui creştin era ucenicia.

Marele cuvânt al anabaptiştilor nu era “credinţa” ca la reformatori, ci “urmarea (imitarea) lui Cristos”. Şi botezul, cel mai important simbol creştin, era pentru ei “mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:21), garanţia unei dedicări complete pentru a-L asculta pe Hristos şi nu în principal simbolul unei experienţe trecute.

Anabaptiştii aveau credinţă, într-adevăr, dar o foloseau pentru a da viaţă. Teologia pentru ei era un mijloc, nu un scop.

Faptul că Anabaptiştii nu doar au proclamat idealul uceniciei creştine ci l-au şi realizat, în ochii contemporanilor lor dar şi-a adversarilor lor, la un nivel deasupra celui mediu, este un lucru relatat de sursele vremii.

Viziunea anabaptistă cuprinde trei puncte majore :

– În primul rând, o nouă concepţie privind esenţa creştinismului ca Ucenicie;

– în al doilea rând, o nouă concepţie despre Biserica văzută ca o frăţietate;

– şi în al treilea rând, o nouă etică a dragostei şi a Non-rezistenței.

1.UCENICIA 

În primul rând şi fundamental pentru viziunea anabaptistă era concepţia lor despre ucenicia față de Hristos, privită de ei ca fiind esenţa creştinismului.

Era un concept menit să transforme întregul mod de viaţă al credinciosului ca individ şi al societăţii, transformat după învăţăturile şi exemplul lui Hristos.

Anabaptiştii nu puteau înţelege un creştinism care făcea din naşterea din nou, din sfinţenie şi dragoste în principal o problemă a intelectului, o problemă de doctrină sau o experienţă “subiectiv㔺i nu o transformare reală a vieţii.

Ei cereau o exprimare exterioară a experienţei interioare. Pocăinţa trebuie “dovedită” prin înnoirea comportamentului. “Dovada” era firul roşu ce putea fi văzut prin toate mărturiile şi provocările primilor fraţi din Elveţia atunci când li se cerea să dea socoteală de viaţa lor.

Întreaga viaţă trebuia adusă literalmente sub domnia lui Hristos într-un legământ de ucenicie, un legământ pe care scriitori anabaptişti erau bucuroşi să-l accentueze.

Viaţa creştină urma să se focalizeze nu atât de mult pe experienţa interioară a harului lui Dumnezeu, aşa cum era pentru Luther, cât pe aplicaţia exterioară a acelui har asupra întregii conduite umane, ceea ce avea ca urmare o încreştinare a tuturor relaţiilor umane.

Ei susţineau că adevăratul test al unui creştin era ucenicia.

Marele cuvânt al anabaptiştilor nu era “credinţa” ca la reformatori, ci “urmarea (imitarea) lui Cristos” (nachfolge Christi). Şi botezul, cel mai important simbol creştin, era pentru ei “mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:21), garanţia unei dedicări complete pentru a-L asculta pe Hristos şi nu în principal simbolul unei experienţe trecute.

Anabaptiştii aveau credinţă, într-adevăr, dar o foloseau pentru a da viaţă. Teologia pentru ei era un mijloc, nu un scop.

Faptul că Anabaptiştii nu doar au proclamat idealul uceniciei creştine ci l-au şi realizat, în ochii contemporanilor lor dar şi-a adversarilor lor, la un nivel deasupra celui mediu, este un lucru relatat de sursele vremii.

Primii reformatori din Elveţia şi Germania de sud erau cât se poate de conştienţi de această realizare şi de puterea ei atractivă. Zwingli o ştia cel mai bine, dar Bullinger, Capito, Vadian şi mulţi alţii au confirmat concluzia la care ajunsese el şi anume că fraţii anabaptişti erau de obicei creştini sinceri, devotaţi şi eficienţi.

Totuşi pentru că anabaptiştii au refuzat să accepte sistemul bisericii de stat pe care îl construiau reformatorii şi în plus au adăugat nişte cereri “radicale” care puteau schimba întreaga ordine socială, conducătorii Reformei erau complet derutaţi, nu înţelegeau mişcarea şi spuneau că ei cred că anabaptiştii sunt nişte ipocriţi veritabili.

De exemplu Bullinger îi numeşte “duşmani diabolici şi distrugători ai Bisericii lui Dumnezeu”. Totuşi au fost nevoiţi să recunoască superioritatea evidentă a vieţii lor.

În ultima carte a lui Zwingli contra fraţilor elveţieni (1527), de exemplu, se găsesc scrise următoarele:

Dacă cercetezi viaţa şi comportarea lor, la primul contact pare ireproşabilă, pioasă, simplă, atractivă, chiar, deasupra acestei lumi. Chiar şi cei ce sunt înclinaţi să fie critici vor spune că vieţile lor sunt excelente.

Bullinger însuşi, care a scris discursuri violente împotriva lor, a fost obligat să recunoască despre fraţii elveţieni că:

Cei ce se unesc cu ei vor fi primiţi de pastorii lor, în biserica lor prin rebotezare şi pocăinţă şi înnoirea vieţii. Ei îşi trăiesc deci viaţa părând că au un comportament spiritual. Ei denunţă pofta, mândria, profanarea, conversaţia desfrânată şi imoralitatea lumii, băutura şi lăcomia.

 Nemulţumirea lui Bullinger (1531) că “oamenii aleargă după ei de parcă ar fi sfinţi vii” a fost prezentată mai înainte.

Vadian, reformatorul din Sf. Gall, a mărturisit că “nici unul nu era mai înclinat spre anabaptism şi mai uşor de confundat cu aceştia decât cei ce aveau o dispoziţie pioasă şi onorabilă.” Capito, reformatorul din Strassburg, a scris în 1527 despre fraţii din Elveţia:

 Mărturisesc sincer că în cei mai mulţi (anabaptişti) există dovezi clare de pioşenie şi consacrare şi într-adevăr un zel care trece dincolo de orice suspiciune de nesinceritate. Căci ce avantaj pământesc ar putea ei câştiga dacă îndură exilul, tortura şi alte pedepse indescriptibile ale trupului?

Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că nu pot spune că ei sunt nepăsători faţă de lucrurile pământeşti din cauza lipsei înţelepciunii ci din cauza unor motive divine.

Predicatorii din Cantonul Berna au recunoscut într-o scrisoare adresată Consiliului din Berna în 1532 că:

Anabaptiştii dau senzaţia unei pioşenii exterioare mult mai mult decât noi şi decât toate bisericile care împreună cu noi mărturisesc pe Hristos, şi ei evită păcatele dezgustătoare care sunt obişnuite printre noi.

Walter Klarer, cronicarul reformator din Appenzell, Elveţia, a scris: Cei mai mulţi anabaptişti sunt nişte oameni care la început au fost cei mai buni dintre noi în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi teologul Romano Catolic, Franz Agricola, în cartea sa din 1582, Împotriva teribilelor erori ale anabaptiştilor, spune:

Printre sectele eretice existente nu este nici una care să ducă în aparenţă o viaţă atât de pioasă ca anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară sunt fără reproş. Fără minciună, decepţii, înjurături, lupte, limbaj dur, fără poftă nestăpânită de a mânca şi a bea, fără afişaj personal ci plini de umilinţă, răbdare, loialitate, curăţie, onestitate, cumpătare, loealitate, astfel încât ai zice că sunt plini de Duhul Sfănt al lui Dumnezeu.

O dispoziţie împotriva fraţilor din Elveţia publicată în 1585 de Consiliul din Berna afirmă că păcatele dezgustătoare şi viciile erau obişnuite printre predicatorii şi membrii Bisericii reformate, adăugând:”Şi acesta este motivul cel mai serios că mulţi oameni pioşi, care se tem de Dumnezeu din toată inima lor sunt răniţi şi părăsesc biserica noastră (pentru a se uni cu cea a fraţilor).

Una din caracterizările contemporane cele mai bune ale anabaptiştilor este cea dată în 1531 de Sebastian Frank, un martor obiectiv şi înţelegător, deşi un adversar al anabaptiştilor, care a scris următoarele: Anabaptiştii … curând şi-au câştigat urmaşi,…atrăgând multe suflete sincere care aveau zel pentru Dumnezeu, pentru că ei nu propovăduiau nimic altceva decât dragostea, credinţa şi crucea. Se arătau umili, răbdători în suferinţe; frângeau pâinea unii cu alţii ca dovadă a unităţii şi dragostei. Se ajutau unii pe alţii cu credincioşie şi se numeau fraţi… Au murit ca martiri, suportând cu multă răbdare toate persecuţiile.

O altă confirmare a evaluării de mai sus privind realizările anabaptiştilor se află în faptul că în multe locuri cei ce duceau o viaţă de creştini reală erau în pericol de a fi suspectaţi de erezia anabaptistă.

Caspar Schwenckfeld, de exemplu, a declarat: “Sunt bârfit, atât de predicatori cât şi de alţii, că aş fi anabaptist, aşa cum primesc acest nume toţi ceilalţi care duc o viaţă pioasă de adevărat creştin.” Bullinger însuşi s-a plâns că:

“…sunt dintre aceia care în realitate nu sunt anabaptişti dar au o aversiune pronunţată faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii şi deci condamnă păcatul şi viciul şi în consecinţă sunt numiţi greşit anabaptişti de către cei mereu nemulţumiţi.”

Marea colecţie de materiale ale anabaptiştilor, numită în mod obişnuit Taufer-Akten, acum la al treilea volum, conţine un număr de astfel de ilustraţii specifice. În 1562 un anume Caspar Zacher de wailblingen din Wurttenberg a fost acuzat că este anabaptist, dar dosarele curţii relatează că datorită faptului că el era un om invidios care nu se putea înţelege cu ceilalţi şi care adesea stârnea certuri şi se făcea vinovat şi de faptul că înjura şi purta armă, nu era considerat a fi anabaptist.

Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager de Vohringen din Wurtemberg a fost adus în faţa curţii suspectat fiind de a fi anabaptist în principal pentru că nu înjura ci ducea o viaţă ireporşabilă.

2.BISERICA

 Al doilea element major în viziunea anabaptistă a fost apariţia din principiul central al înnoirii vieţii şi din aplicarea creştinismului în viaţă a unui nou concept despre biserică. Elementul central absolut esenţial al acestui concept era apartenenţa voluntară a membrilor la biserică, şi se baza pe adevărata convertire care implica o dedicare deplină pentru o viaţă de sfinţenie şi de ucenicizare.

Această viziune este în contrast cu conceptul de biserică a reformatorilor care păstrau ideea medievală a bisericii maselor, în care membrii erau întreaga populaţie de la naştere până la moarte în mod obligatoriu prin lege şi forţă.

Opoziţia anabaptistă faţă de botezul copiilor trebuie interpretată din punctul de vedere al acestui nou concept despre biserică.

Cauza dezavuării bisericii de stat nu a fost botezul copiilor; acesta a fost doar un simbol al cauzei. Cum pot copiii să-şi ia un angajament bazat pe cunoaşterea a ceea ce înseamnă creştinism adevărat? S-ar putea ca ei să experimenteze în mod pasiv harul lui Dumnezeu (deşi anabaptiştii pun chiar şi această posibilitate sub semnul întrebării), dar nu pot răspunde dedicându-şi viaţa Domnului Hristos. Deci botezul copiilor nu doar că nu are nici un sens, dar va deveni un obstacol serios pentru înţelegerea adevărată a naturii creştinismului şi a ceea ce înseamnă să fii membru într-o biserică. Doar botezul unui adult poate semnifica o dedicare a vieţii făcută în mod conştient.

Un corolar inevitabil al conceptului despre biserică ca un trup de creştini dedicaţi care practică creştinismul, angajaţi să traiască la cele mai înalte standarde ale Noului Testament a fost insistenţa pentru separarea bisericii de lume, adică nonconformismul creştinului la modul de viaţă lumesc.

Lumea nu ar tolera practicarea principiilor adevăratului creştinism în societate, iar biserica nu ar putea tolera modul de viaţă lumesc între membrii ei.

De aceea singura soluţie urma să fie separarea (“Absonderung”), adică adunarea adevăraţilor creştini în propria lor societate creştină, unde modul de viaţă al Domnului Hristos ar putea şi ar trebui practicat.

  Menno Simons spune despre această separare:

“Toate scrierile evanghelice ne învaţă că biserica Domnului Hristos a fost şi este un popor despărţit de lume în doctrină, viaţă şi închinare.”

În marea dezbatere din 1523 de la Zofingen, purtătorul de cuvânt al fraţilor elveţieni a spus:

Adevărata biserică este despărţită de lume şi se conformează naturii Domnului Hristos. Dacă o biserică este una cu lumea nu o putem recunoaşte ca fiind o biserică adevărată.

Într-un sens acest principiu al nonconformismului cu lumea este doar o expresie negativă a cerinţei pozitive de ucenicizare, dar putem merge şi mai departe în sensul că el reprezintă o judecată făcută ordinii sociale contemporane, pe care anabaptiştii o numesc “lume”, reprezentată de cei ce nu sunt creştini şi fixează o linie de demarcare între comunitatea creştină şi societatea lumii.

O consecinţă logică a conceptului de nonconformitate cu lumea a fost conceptul bisericii în suferinţă. Conflictul cu lumea a fost inevitabil pentru cei ce s-au străduit să ducă o viaţă de adevărat creştin.

Anabaptiştii se aşteptau la opoziţie; ei au luat literalmente cuvintele Domnului Isus când El a spus: “În lume veţi avea necazuri”, dar tot literalmente au luat şi cuvintele Lui de încurajare: “dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Conrad Grebel a spus în 1524: Adevăraţii credincioşi creştini sunt oi între lupi, oi gata de a fi măcelărite, ei trebuie să fie botezaţi în chinuri şi dureri, necazuri, persecuţii, suferinţă şi moarte; ei trebuie încercaţi prin foc pentru a ajunge în patria odihnei veşnice nu luptând împotriva “cărnii şi sângelui ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”

Profesorul Ernest Staehelin din Basel, Elveţia, spune: Anabaptismul prin hotărârea lui fermă de a urma în viaţă şi în practică principiile Bisericii creştine primare a păstrat vie convingerea că cel ce e în Domnul Isus Hristos este o făptură nouă şi că cei ce se identifică cu cauza Lui în mod necesar vor întâmpina opoziţie din partea lumii.

Poate această persecuţie i-a făcut pe anabaptişti atât de conştienţi de conflictul dintre biserică şi lume, dar această persecuţie s-a datorat faptului că ei au refuzat să accepte ceea ce ei considerau modul sub-creştin de viaţă practicat de creştinătatea europeană.

Puteau să evite persecuţia dacă s-ar fi conformat, sau ar fi putut să-şi modifice practicarea credinţei până într-un moment mai potrivit şi puteau naviga sub alte culori aşa cum a făcut David Joris, dar ei au ales cu un curaj deosebit şi cu o onestitate desăvârşită, să-şi trăiască credinţa, să sfideze ordinea existentă a lumii şi să sufere consecinţele.

Important pentru viziunea anabaptistă asupra bisericii era insistenţa asupra practicării reale a legăturii frăţeşti şi a dragostei dintre membrii bisericii.

Acest principiu a fost înţeles nu doar ca exprimarea unor sentimente pioase ci ca o împărţire reală a bunurilor pentru împlinirea nevoilor altora în spiritul ajutorului reciproc.

Hans Leopold, un martir al fraţilor elveţieni din 1528, a spus despre fraţi:

“Dacă ei ştiu pe cineva care este în nevoi, fie că este sau nu este membru al bisericii lor, ei consideră că este datoria lor, ce rezultă din dragoste pentru Dumnezeu, să se ducă şi să ofere ajutor.”

Heinrich Seiler, un alt martir al fraţilor elveţieni martirizat în 1535, a spus:

“Nu cred că e ceva greşit ca un creştin să aibă o proprietate a sa, dar el nu e nimic mai mult decât un administrator.”

O carte veche huterită afirmă că una din întrebările puse de fraţii elveţieni celor ce erau candidaţi pentru botez era “dacă se puteau consacra cu toate proprietăţile lor temporare în slujba Domnului şi a poporului Său.”

Un protestant din Strassbourg, care vizita fraţii elveţieni în timpul unui seriviciu de botez în acel oraş în 1557, a spus că o întrebare adresată tuturor candidaţilor la botez a fost “dacă ei erau gata, dacă era necesar, să-şi dedice toate lucrurile care erau în posesia lor în slujba frăţietăţii şi că nu vor pregeta să acorde ajutor oricărui membru în nevoi dacă vor putea să o facă.”

Heinrich Bullinger, un duşman înfocat al fraţilor, afirmă:

“Ei propovăduiesc că fiecare creştin are datoria în faţa lui Dumnezeu, din cauza dragostei, să folosească, dacă apare nevoia, toate lucrurile din posesia sa pentru împlinirea tuturor necesităţilor oricărui frate care este în nevoi.”

Acest principiu al frăţiei depline şi al administrării a fost realmente practicat şi nu speculat doar. În forma lui absolută, respingând complet proprietatea privată, a devenit modul de viaţă a Fraţilor Huteriţi.

 3. NON-REZISTENȚA 

 Al treilea mare element din viziunea anabaptistă a fost etica dragostei şi non-rezistenţei aplicată tuturor relaţiilor dintre oameni. Frăţietatea a înţeles aceasta ca însemnând abandonarea totală a luptelor, conflictelor, violenţei şi luarea vreunei vieţi omeneşti.

Adevăraţii creştini nu folosesc sabia lumească şi nici nu se implică în război, pentru că nu mai suntem sub legea Vechiului Legământ . . . . Evanghelia nu trebuie apărată cu sabia şi nici cei care o acceptă nu trebuie să se auto-protejeze.

În 1544, Pilgram MarpecK, lider bisericesc din sudul Germaniei, vorbind din Matei 5, a spus:

Toate luptele, conflictele şi războaiele trupeşti, lumeşti, fireşti şi pământeşti sunt anulate şi desfiinţate printr-aşa o lege … legea dragostei… Hristos Însuşi a ţinut-o dând astfel urmaşilor săi un model pe care să-l urmeze.

Peter Riedeman, conducătorul bisericii huteriane, a scris în 1545:

Hristos, Prinţul Păcii, şi-a stabilit Împărăţia, aceasta este Biserica Lui, şi a cumpărat-o prin sângele Său. În această Împărăţie toate luptele lumeşti s-au sfârşit. Aşa că un creştin nu ia parte la război şi nici nu mânuieşte sabia pentru a se răzbuna.

Menno Simons, din Olanda, a scris în 1550:

“Cei născuţi din nou nu merg la război şi nici nu se implică în lupte. . . . Ei sunt copii ai păcii care şi-au făurit din săbiile lor fiare de plug şi din suliţele lor cosoare şi nu ştiu de război . . . suliţele şi săbiile de fier la lăsăm celor ce consideră sângele uman şi sângele porcilor de aceeaşi valoare.”

În acest principiu al non-rezistenţei sau al pacifismului biblic, care a fost crezut în totalitate şi care a fost practicat de toată comunitatea anabaptistă şi descendenţii lor din Europa de la început până în secolul trecut, anabaptiştii au fost din nou conducători creativi, mult înaintea acelor timpuri, cu aproximativ un secol şi un sfert înainte de Reformă.

Trebuie să ne amintim că ei au ţinut acest principiu în zilele când şi biserica protestantă şi cea catolică nu numai că aprobau războiul ca şi un instrument al politicii statului, dar îl foloseau şi în conflictele religioase. Este adevărat, desigur, că profeţi anteriori, ca Peter Chelcicâţ, au apărat aceleaşi puncte de vedere, dar nu au lăsat în urma lor pe nimeni care să practice acest principiu.

În timp ce recapitulăm viziunea anabaptiştilor, devine clar că sunt două centre în această viziune.

Primul punct de vedere se referă la natura esenţială a creştinismului.

Este creştinismul în primul rând o problemă a primirii harului divin prin religia sacramentală preoţească (catolicismul roman)? Este mai ales o bucurie a unei experienţe interioare a harului lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos (luteranismul) sau este mai mult o transformare a vieţii prin ucenicie (anabaptismul)? Anabaptiştii nu au fost nici instituţionalişti, nici mistici, nici pietişti, pentru că ei au căutat să-l urmeze pe Hristos în viaţa de fiecare zi.

Pentru ei era de neconceput ca o persoană să fie cu adevărat creştină fără a începe o nouă viaţă care să fie bazată pe principii divine atât pentru ei înşişi cât şi pentru toţi ceilalţi oameni care se decid să-l urmeze pe Hristos.

Al doilea punct de vedere se raportează la biserică. Pentru anabaptişti, biserica nu era nici o instituţie (catolicismul), nici un instrument a lui Dumnezeu pentru proclamarea Cuvântului divin (luteranismul), nici un grup care să se inspire unul pe altul cu idei pietiste (pietismul). Biserica reprezenta o frăţietate a dragostei prin care a fost arătat în toată plinătatea idealul vieţii creştine.

Viziunea anabaptistă trebuie clarificată şi mai departe prin compararea celor patru etici sociale ale celor patru grupuri principale de creştini din perioada reformei: catolicii, calviniştii, luteranii şi anabaptiştii.

Catolicii şi calviniştii aveau o vedere la fel de optimistă cu privire la lume, fiind de acord că omenirea poate fi răscumpărată; susţineau că întreaga societate poate fi adusă sub suveranitatea lui Dumnezeu şi poate fi încreştinată cu toate că foloseau metode diferite pentru a-şi atinge scopul.

Luteranii şi anabaptiştii aveau un punct de vedere pesimist cu privire la lume, negând faptul că toată societatea poate fi creştinizată; dar atitudinea ulterioară a acestor două grupuri faţă de ordinea socială a fost diametral opusă.

Luteranismul a spus că dacă creştinul trebuie să trăiască într-o lume păcătoasă, atunci el trebuie să facă unele compromisuri.

Ca şi cetăţean, nu poate evita participarea la relele lumii, de exemplu, în războaie, şi pentru aceasta, singurul refugiu era să caute iertare prin harul lui Dumnezeu; numai prin experienţa lui personală poate un creştin să-şi creştineze viaţa cu adevărat.

Anabaptiştii au respins în totalitate acest punct de vedere. Datorită faptului că pentru ei viziunea principală era că nu trebuie acceptat nici un compromis cu cel rău, creştinul nu are voie, în nici o circumstanţă, să participe la conducere în societatea existentă, lucru care este contrar spiritului şi învăţăturii lui Hristos şi a practicilor apostolice.

Anabaptistul trebuie să se îndepărteze de sistemul lumesc şi să creeze o societate creştină în părtăşie cu frăţietatea.

O extindere a creştinătăţii prin convertirea indivizilor şi transferul lor din lume în biserică este singura cale prin care progresul poate fi făcut în a creştiniza societatea.

În orice caz, anabaptistul era realist. Privind în viitor, el a văzut şansa infimă ca majoritatea oamenilor să intre într-o astfel de societate cu idealuri atât de înalte.

De aici, el a prevăzut un conflict lung şi dureros dintre biserică şi lume. Dar nu a prevăzut vreun timp când biserica va conduce lumea. Biserica va fi tot timpul o biserică care suferă. Anabaptismul a fost de acord cu cuvintele Domnului Isus când a spus că pentru ca să fie un ucenic al Lui, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-L urmeze şi că puţini vor fi acei ce vor intra pe poarta cea strâmtă şi vor merge pe calea cea îngustă a vieţii.

Dacă această posibilitate ar părea prea descurajatoare pentru cineva, anabaptiştii ar replica că viaţa în frăţietatea creştină este plină de dragoste şi bucurie.

Viziunea anabaptistă nu a fost un plan amănunţit pentru reconstruirea societăţii umane, dar fraţii credeau că Domnul Isus a intenţionat ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie aşezată pe pământ, aici şi acum şi chiar au început să acţioneze în felul acesta.

“Nu vom crede,” au spus ei, “că predica de pe munte sau orice altă viziune pe care Domnul Isus a avut-o este numai o viziune cerească care să-i ţină pe urmaşii Lui în tensiune până în ziua aceea măreaţă când se va reântoarce, ci trebuie să practicăm ceea ce ne-a învăţat El, crezând că pe unde a umblat El putem să călcăm şi noi, prin harul Său.”

Din The Anabaptist Vision; Herald Press

Tradus şi folosit cu permisiune